În cele ce urmează consider că este extrem de important să știm unde ne aflăm în procesul de modernizare a țării/poporului și de ce suntem astfel. Voi cita copios din articolul care prezintă o analiză deosebită efectuată de sociologul Vintilă MIHĂILESCU și prezentată în referința [842].
,,Subtitlul acestui articol se intitulează: Modernitatea neisprăvită: De ce România e mereu între lumi? Tradiție fără sens, modernitate fără asumare. România trăiește de multă vreme într-o stare pe care Vintilă Mihăilescu a numit-o memorabil ,,modernitate neisprăvită". O modernitate adoptată mai degrabă de formă decât de fond, ca decor instituțional mai mult decât ca practică interioară. Nu este vorba despre o modernitate ratată, ci de una incompletă. O modernitate începută, mimată, negociată, dar nedusă până la capăt. Nu suntem nicio societate tradițională în sens deplin, dar nici una modernă în sens matur. Suntem o societate care a adoptat formele lumii moderne, dar care încă ezită să-i asume pe deplin costurile interioare. Suntem, constant, între lumi, iar această stare de suspendare nu este doar un exercițiu intelectual sau un clișeu cultural, ci o realitate măsurabilă, care se vede limpede atunci când privim sistemul de valori al angajaților români de astăzi. Valorile – ceea ce prețuim, declarăm, trăim sau evităm – sunt spațiul unde tradiția și modernitatea nu doar coexistă, ci se încurcă una pe alta".
NOTĂ: Titu MAIORESCU numea aspectele vizibile ale modernizării României din perioada sa drept maimuțăreli. I.L. CARAGIALE a șfichiuit societatea modernizată din vremea lui prin replica lui Cațavencu (O scrisoare pierdută): de ce să nu avem și noi faliții noștri?
,,Vintilă Mihăilescu descria societatea românească ca fiind prinsă într-o tensiune structurală: instituții moderne, mentalități parțial tradiționale și un fond moral încă nesedimentat. Modernitatea apare ,,pe dinafară", prin legi, organizații, limbaj public, dar nu este interiorizată complet în comportamentele zilnice, în relațiile cu munca, cu autoritatea, cu responsabilitatea. (sublinierea mea - C.G.)
(…) Samuel Huntington, în Culture Matters, vorbește despre etapele modernizării societăților nonoccidentale. Prima etapă este adoptarea formelor occidentale, urmată de o formă de rezistență și de renaștere a tradiției, iar abia într-o a treia etapă apare o modernitate asumată, în care valorile moderne precum autonomia, raționalitatea prospectivă, individualizmul, laicul sunt integrate coerent și devin funcționale. (sublinierea mea – C.G.) (…) România pare blocată între primele două etape: am adoptat masiv formele modernității, dar fără a depăși pe deplin reflexele tradiționale. Rezultatul este o cultură hibridă, uneori creativă, alteori profund incoerentă. De aici senzația persistentă de provizorat, de tranziție fără sfârșit.
(…) În urma unui studiu efectuat cu participarea a peste 2000 de respondenți, angajați români, nu ne vorbesc despre o criză morală, ci despre o tensiune internă, despre starea de ,,între", definită nu de lipsa valorilor pozitive, ci de lipsa de coerență între ele.
Angajații români se văd pe ei înșiși ca oameni orientați spre încredere și onestitate, preocupați de confidențialitate și colaborare, care prețuiesc competența, dezvoltarea personală și ideea de progres. Este portretul unui individ modern, autonom, care crede în meritocrație, cooperare și responsabilitate personală, un ideal al sinelui compatibil cu democrația liberală și cu economia de piață. La nivelul evaluării colegilor de muncă, modernizarea devine una pragmatic-relațională. Aici devin centrale relațiile de calitate, colaborarea, obținerea de rezultate și capacitatea de adaptare. Este o modernitate a proximității, funcțională în echipe și contexte restrânse, acolo unde încrederea se construiește direct, prin interacțiune zilnică. Ruptura apare atunci când privirea se mută spre societate. În percepția generală, valorile dominante ale României sunt câștigul financiar, recunoașterea socială, confortul, siguranța, distracția și avansarea. Avem, astfel, o modernitate a beneficiului imediat, a protecției și a validării externe și nu una a asumării, o modernitate care vrea să acapareze toate rezultatele progresului, dar evită riscul, responsabilitatea, investiția în viitor.
(…) Această discrepanță transformă tradiția din mentalul colectiv românesc într-un fundal simbolic, nu într-un set de norme internalizate. Ea oferă sentimentul de apartenență și continuitate, dar rareori funcționează ca busolă practică a comportamentelor cotidiene. Drept urmare, tradiția este prezentă în discursul identitar, dar slab integrată etic, este evocată ca valoare colectivă, dar tradusă foarte puțin în responsabilitate civică, solidaritate sau angajament față de binele comun.
Rezultatul este o tradiție fără consistență practică: puternică la nivel declarativ, dar fragilă în asumare, protectoare la nivel simbolic, dar săracă în efecte morale concrete. În loc să ofere direcție și sens, tradiția riscă să devină un decor confortabil, invocat pentru a confirma identitatea și nu pentru a orienta acțiunea. (…) Iar atunci când tradiția nu este interiorizată ca responsabilitate morală și sursă de sens, modernitatea rămâne fără un fundament stabil: nu se poate ancora nici într-o etică asumată, nici într-o direcție clară de acțiune, oscilând permanent între aspirația către schimbare și teama de consecințele ei.
În acest spațiu intermediar, valorile care dau substanță unei modernități mature – asumarea de riscuri, disponibilitate pentru experimentare, îndrăzneala, competiția, curiozitatea și capacitatea de a rezolva probleme (sublinierea mea - C.G.) – ajung constant pe ultimele locuri în ierarhiile valorice. Ele nu sunt negate sau respinse explicit, dar sunt evitate cu consecvență pentru că presupun expunere, posibilitatea eșecului, conflict și incertitudine (sublinierea mea - C.G), iar într-o societate percepută ca instabilă și imprevizibilă, aceste costuri sunt resimțite ca fiind prea mari pentru a fi asumate. Din această evitare se conturează o modernitate defensivă, mai preocupată de siguranță decât de creație, mai atașată de confort decât de transformare. Este modernitatea care își dorește libertatea, dar ezită în fața asumării responsabilității, care aspiră la progres, dar ocolește tensiunea, care visează la succes, dar se teme de risc. O modernitate incompletă, ,,neisprăvită", lipsită de curaj moral și economic, o modernitate care vrea rezultatele Vestului fără costurile lui interioare. O modernitate trăită mai degrabă ca strategie de adaptare la realitate decât ca proiect conștient de construcție a viitorului.
Această combinație dintre o tradiție mai degrabă simbolică și declarativă și o modernitate defensivă, lipsită de curaj produce un efect cultural profund, o disonanță socială structurală la nivelul societății românești. Ne vedem pe noi înșine ca fiind morali și competenți, îi percepem pe colegii de muncă drept funcționali și competenți, dar privim societatea în ansamblu, ca materialistă, oportunistă și lipsită de etică. Între aceste trei imagini nu se construiesc punți de continuitate, ci se adâncesc fisuri de pecepție și de sens.
În lipsa unor punți reale între valorile personale, cele relaționale și cele atribuite societății, nu apare confruntarea lucidă și nici asumarea transformării. În schimb, se instalează adaptarea, supraviețuirea și o formă de neîncredere resemnată. Nu este vorba despre o neîncredere explozivă sau revendicativă, ci una tăcută, lipsită de agresivitate, care nu mai contestă deschis realitatea, ci o acceptă ca un amestec de ironie, pragmatism și retragere interioară. În mod firesc, această atitudine reduce tensiunea pe termen scurt, dar blochează transformarea pe termen lung. Pentru că efectul direct al acestei stări este neasumarea: deciziile sunt amânate, responsabilitatea este diluată, iar raportarea la realitate devine una negociată permanent. Nu schimbăm regulile jocului, ci învățăm să jucăm în interiorul lor, chiar și atunci când le considerăm nedrepte și insuficiente. Idealurile rămân intacte la nivel discursiv, dar sunt retrase din sfera acțiunii.
Aici se află miezul modernizării neisprăvite din societatea românească. Problema nu este lipsa valorilor, ci incapacitatea de a le integra într-un sistem coerent, care să lege ceea ce credem despre noi, ceea ce trăim în relațiile apropiate și ceea ce acceptăm ca normal la nivel societal. În această stare tranzitorie neisprăvită, tradiția nu mai furnizează sens și responsabilitate colectivă, iar modernizarea nu genererază asumare și inițiativă, ci mai degrabă strategii de supraviețuire și adaptare. Între ele, România rămâne suspendată, într-un echilibru fragil, în care schimbarea este mereu dorită, dar rareori asumată.
(…) Dar ieșirea din această stare de suspen-dare nu va veni nici dintr-o întoarcere nostalgică la tradiție, idealizată și golită de conținut practic, nici dintr-o imitație grăbită și superficială a modernității occidentale. Va veni din asumare, din capacitatea de a transforma valorile declarate în criterii reale de decizie și acțiune. Aceasta presupune, pe de o parte, asumarea valorilor moderne centrale: autonomia ca responsabilitate personală, competența ca sursă de legitimitate, raționalitatea ca bază a deciziei și responsabilitatea ca legătură între liber-tate și consecințele ei. (sublinierea mea – C.G.). Modernitatea nu înseamnă doar infrastructură, proceduri, digitalizare sau limbaj managerial importat, ci o etică a deciziei, a asumării riscului și a răspunderii pentru efectele propriilor alegeri.
(…) Tradiția nu este doar apartenență și continuitate simbolică, ci responsabilitatea față de ceilalți, grija pentru comunitate și angajament față de binele comun. Fără această traducere etică, tradiția rămâne decor, iar modernitatea, mecanism fără suflet.
Atâta timp cât nu vom construi o punte între aceste lumi – între libertate și responsabilitate, între identitate și acțiune, între aspirație și realitate (sublinierea mea - C.G) – România va continua să trăiască într-un prezent prelungit, mereu în tranziție, mereu ,,aproape", dar niciodată deplin asumat. Iar modernitatea neisprăvită va înceta să mai fie o etapă temporară și va deveni o condiție permanentă a vieții noastre colective".
O opinie similară, sau care precizează aspecte ale comportamentului nostru – indivizi și societate – este prezentat expresiv în referința [844]: ,,Ne legănăm – și ne complacem de ne rupem – într-un hamac al delăsării intelectuale. Generalizez, desigur, dar mă bazez la această descriere apocaliptică a capitulării cognitive și pe un studiu despre abandonarea gândirii logice, întocmit de oameni de știință reputați și riguroși de la Universitatea din Pennsylvania".
Fiecare acțiune are un început, care se bazează pe o gândire prealabilă: utilitate, implicații (inclusiv sociale, de mediu etc), costuri, timp necesar realizării, beneficiari, efecte colaterale. Inițiativele
-se pot desfășura conform gândirii și estimărilor;
-pot fi întârziate din diverse motive: elemente inițiale insuficiente, factori perturbatori interni sau externi;
-pot fi amânate sau abandonate, în funcție de diferite cauze sau motive.
Ducerea inițiativei la bun sfârșit poate oferi satisfacții morale și materiale: profit personal și pentru echipă/organizație, beneficii sociale.
Cu cât anvergura acțiunii considerate este mai mare (implicarea unui număr considerabil de persoane, surse materiale implicate, efectele colaterale - legislație, relații interne și externe etc - sunt mai mari), cu atât responsabilitățile inițiatorului și ale colaboratorilor sunt mai mari.
Care ar fi - după opinia și experiența proprie – etapele care trebuie abordate pentru finalizarea acțiunii preconizate - indiferent dacă este vorba despre acțiune, produs, reparație din propria gospodărie, din agricultură, din industrie, învățământ, administrația sau conducerea statului, de către inițiatorul care trebuie să aibă în vedere câteva elemente:
- CE anume are de gând să facă sau să propună;
- CARE sunt caracteristicile avute în vedere;
- CARE sunt resursele;
- CARE ar fi rezultatele/efectele;
- CARE ar fi costurile;
- CINE ar fi colaboratorii/partenerii și/sau beneficiarii;
- CARE este termenul de realizare;
- CARE sunt etapele/fazele necesare (borne, etape de control a rezultatelor parțiale) și care trebuie să fie elementele care să ateste că activitatea este în conformitate cu gândirea/proiectul;
- CE se întâmplă DACĂ cele considerate inițial (TOATE) nu corespund parțial sau în totalitate cu cele considerate;
- CE măsuri de corecție trebuie luate, dacă se constată că acestea nu ar conduce la obținerea rezutatelor scontate...
Parcurgerea acestor etape poate asigura atingerea obiectivelor, cu respectarea condițiilor inițiale.
NOTĂ: La realizarea primei stații care să exploreze unul din bolovanii din centura de asteroizi KUIPER de la limitele sistemului solar, pentru a obține date privind originea și evoluția sistemului, s-au estimat termenul de realizare și costurile de execuție și comandă. Termenul a fost depășit cu peste 10 ani, iar costul a fost de circa 20 de ori mai mare. Dar insistențele echipei și rezultatele intermediare au convins Congresul SUA să accepte noile date. Succesul a fost deplin și stația își îndeplinește sarcinile, oferind cercetătorilor date semnificative și utile.
Dacă se ia în considerare situația actuală din România, aș avea câteva considerații:
- persoana în funcția cea mai înaltă din țară avea datoria de a evita, de a împiedica declanșarea unei crize (de orgolii, de interese, de necunoaștere sau de a nu ține seama de realități și de cerințe naționale și internaționale), care frământă țara de prea mult timp, deși existase un acord scris de colaborare pentru introducerea reformelor necesare – program de guvernare;
- dacă ceva nu este în regulă și ceri eliminarea neajunsurilor, preiei frâiele și rezolvi problema/diferendul;
- să propui într-una dintre cele mai vizibile și pline de răspundere funcții pe cineva care nu dă dovadă de cunoașterea limbii române, care are probleme de logică (inclusiv politică) indică inexistența unor informații esențiale (care țin de sectorul resurse umane), fie rea voință, fie disperare în fața unei situații neprezvăzute. Dar decidentul este în fruntea statului! Dar dacă se împiedică (calcă în străchini) într-o astfel de situație esențială pentru țară, ce se poate întâmpla în situații limită?!
NOTĂ: În jurul anului 1900 un deputat român din parlamentul maghiar a ținut un discurs pentru care a fost lăudat de unul din principalii politicieni maghiari: pentru eleganța limbii maghiare și pentru conținutul discursului. Regret foarte mult faptul că unii parlamentari români (prea mulți) se dovedesc depășiți de parlamentarii maghiari din Parlamentul României și în ceea ce privește corectitudinea limbii române, și în ceea ce privește conținutul dicursului (la temă, la obiect), fără deviații de la subiect! Ca să nu mai vorbim de păstrarea cuvântului dat!
Cred că ar fi de interes prezentarea câtorva gânduri culese de la alții:
- Cine începe să citească începe să învețe (dintr-o emisiune tv);
NOTĂ: Dacă începi să citești poți afla ce și cum gândesc oamenii, ce au făcut, cum au reacționat într-o anumită situație (experiență), ce propun etc. [783]:
- Nu e trist să nu ai bani. E trist să ai DOAR bani!
- Niciodată nu te uita înapoi. Dacă Cenușăreasa s-ar fi întors după pantof, nu ar fi devenit prințesă.
NOTĂ: Uitatul înapoi nu însemnă și neglijarea experienței, istoriei, din care se pot învăța multe!
- Dacă tac, nu înseamnă că ai dreptate. Înseamnă că am înțeles că degeaba îți explic.
- Avantajul când ești inteligent este că poți face oricând pe prostul...ceea ce invers este imposibil.
- Nu există întâlniri întâmplătoare. Orice om din viața noastră este un test, o pedeapsă sau un cadou.
- Să ai o inimă bună într-o lume rea înseamnă curaj, nu slăbiciune!
- Cele mai ieftine lucruri pe care banii le pot cumpăra sunt...oamenii.
- Cel mai frumos cadou pe care îl poți face cuiva este TIMPUL TĂU, pentru că dăruiești o bucată din viața ta, pe care nu o vei mai lua niciodată înapoi.
,,Atrageți atenția asupra faptului că activitatea în echipă (orice tip sau dimensiune a echipei) începe cu construirea încrederii. Și că singura modalitate de a o face este depășirea nevoii noastre de a fi invulnerabili. Încrederea însemnă să știi că atunci când un membru al echipei te presează, o face pentru că îi pasă de echipă" – Patrik LENCIONI.
,,...în construcția societăților normale și solide (afirmație valabilă și pentru companii, indivizi, chiar țări) e nevoie de un element fundamental: predictibilitatea. Termenul trebuie înțeles în toate sensurile și la toate nivelurile. Altminteri, riști să calci pe nisipuri mișcătoare și să construiești zgârie-nori în mijlocul mlaștinilor – cea mai primejdioasă fiind mlaștina morală. [..] E mai ușor să păstrezi carapacea și să-i schimbi radical conținutul. Practici dictatura, abuzul, hoția la scară mare, minciuna și spui că ele înseamnă democrație, iar adepții cred. […] Parlamentele și justiția au devenit cele mai eficace în procesul pervers de suprimare a unei idei nobile. Sub aparența scopurilor înalte (ele pretind, de regulă, că îmbunătățesc stările de fapt actuale, când, în relitate, le spulberă, se operează modificări legislative pe care mamelucii din curțile constituționale le aprobă fără să clipească […] cu păstrarea cinică a aparenței de legalitate, totul este în regulă. Se pare că moartea democrațiilor a rămas singurul lucru predictibil într-o lume haotic-impredictibilă"- Mircea MIHĂIEȘ: Democidul tăcut; România literară numărul 12/22 martie 2024 [577]
,,Un sens imediat al acestui detaliu (construirea mănăstirii Argeș de către Manole pe ruine vechi) ar fi că nimic trainic nu se așază pe loc gol, garanția trăiniciei vine din istoria pe care o construiești, adică din istoria în care te inserezi cu intenția clară de a genera viitor. Al doilea sens, însă, mi se pare mai relevant. Ca să fondezi trebuie mai întâi să simți ceea ce este neterminat în ceea ce au făcut cei dinaintea ta. Nu vei putea ridica o mănăstire nouă și mândră în locul uneia care există deja și pe care, eventual te gândești s-o dărâmi, că știi tu să faci una mai frumoasă; poți doar s-o completezi, să adaugi, să consolidezi.
NOTĂ: După opinia mea, cel mai mare cadou pe care Creatorul l-a făcut omenirii este faptul că nu suntem perfecți. Omenirea va avea de lucru atâta timp cât va exista! (…) Există două explicații pentru incapacitatea noastră de a fonda. Prima este gândirea prea mică. Am intrat în logica minusculă a ,,agățării" de un ceva (…) și am irosit ce am avut mai bun din noi, completând și omorând ,,aplicațiile". A doua este gândirea prea mare. Unii dinre noi au vrut să marcheze pentru totdeauna locul lor în istorie, numai că n-au înțeles bine cum se face asta: (…) au căutat locul gol și nu zidul învechit și părăsit. S-au comportat ca și cum lumea începe cu ei. Nimic din urmă nu le-a mai plăcut, au crezut, infantil, că marea operă încape cu demolarea, cu ștergerea de pe fața pământului a vechilor ziduri. Știu că biologiei oamenii îi pot rezista într-un singur fel: fondând și refondând".
,,Corectitudinea politică dă naștere mediocrației și blochează meritocrația (introdusă pentru prima oară de Împăratul NAPOLEON - nota mea - C.G..). Școala este, astfel, egalizată de sus în jos și nu oferă, la drept vorbind, o șansă nici celor serioși, nici loazelor. E vorba despre o regulă de mult cunoscută pedagogilor, care ar trebui să fie mai presus de legile și de ordinele de ministru, care împing, încet, încet, nu numai școala, ci întreaga societate spre prăpastie". [575]
,,Animus in consulendo libero" , sau într-o traducere liberă ,,mintea deschisă în discuții" sau ,,spiritul deschis în discuții". Simplu de intuit, sintagma - atribuită omului de stat roman Cato cel Bătrân – face apel la o consultare liberă și sinceră, fără patimi, între aliați.( SIMINA, Mihaela – NATO – un motto latin și o criză mare; DILEMA, Anul I, nr.5, 4-10 aprilie 2024).
,,În sfârșit, ce e rău are mulți admiratori; ce e bun însă nu dezaprobă nimeni"
,,Uzul curent în vorbire" implică o etică aparte...retorică: ,,știința de a vorbi bine",
,,Nici nu poate ajunge orator decât omul corect"
,,Există lucruri care se potrivesc tuturor oamenilor întotdeauna și în tot locul, de exemplu o conduită și un limbaj cuviincios. Dimpotrivă, o conduită și un limbaj indecent nu convin nimănui, niciodată, nicăieri".[580]
(Marcus Aurelius)...principala virtute a unui om politic, în special, este autocontrolul, moderația.
,,...buna guvernare cunoaște multe definiții, fie și pentru că buna guvernare nu se aplică doar statelor sau nu ține doar de felul cum funcționează statul.
,,Cereți să nu se strige tare/deci nici să se vorbească mult,/căci frazele devin mâncarea/ nimicului ajuns cult?!" PITUȚ, Gheorghe: -85- poeme cenzurate; Ce se tot face
,,Dar buna guvernare se aplică, urmând criterii destul de severe, și în guvernarea corporatistă. Știu că nu sună bine pentru toată lumea, dar totuși globalizarea prin multinaționale, oricât ar fi ele de criticabile și antipatice, asigură locuri de muncă, progres economic, belșug, prosperitate poate mai mult decât pot asigura unele state. În aceste corporații există o piramidă administrativă funcțională, bazată pe meritocrație, care e reflectată în performanță, adică în bani și produse. Buna guvernare, ca bună guvernare, funcționează și acolo.
Buna guvernare înseamnă participare, în primul rând. Și când e vorba de corporații și când e vorba de stat și când e vorba de organizații internaționale. Participarea înseamnă că toți membrii societății trebuie să fie siguri, într-un fel sau altul, că sunt parte a acestui proces de bună guvernare, în termenii modernității". [581]
,,Comportamentul copiilor (citat în trecere la o televiziune) poate să fie și o maimuțăreală (iată un cuvânt semnificativ – cum afirma și Titu MAIORESCU despre modul în care societatea românească din sec. al XIX-lea a adoptat modernismul), sau poate să fie un „prolog" al analfabetismului funcțional despre care se vorbește mai des la știrile și comentariile celor care, încă ne-alfabetizați, mai reușesc să se exprime - cu chiu cu vai, totuși – pe la știri sau tolcșouri (talk-show corect în engleză!). O fi un viitor răspuns la eternul progres al omenirii spre nu se știe ce? Ba se știe: spre un, chiar, ,,viitorul luminos" de altădată! Că, în fond, fluxul are și reflux, nu-i așa? Sau cum îi spunea Coana Veta lui Chriac ,,învățul are și dezvăț". Dar acestea-s doar ipoteze"- Nicolae PRELIPCEANU, Un adăpost prea îndepărtat; România literară, numărul 23-24/31 mai 2024.
-Împlinirea ta ca om se va dovedi a fi o călătorie, nu o destinație; Dwight D. EISENHOWER
-Drumul lung începe de unde ai obosit; Nicolae IORGA
-Ințelepciunea trebuie distribuită dezinteresat pentru folosul tuturor ființelor umane
-Diamond Sutra este un testament al creativității umane și al progresului intelectual.
-AI/IA nu înlocuiește creativitatea umană – o amplifică; Pat FLYNN.
