Trebuie să avem multă grijă când punem etichete în grabă lucrurilor, acţiunilor, oamenilor. Atunci când facem noi asta, dar şi când adoptăm etichetele puse de alţii. Aceste etichete ne vor construi realitatea. Pentru că bagajul sau balastul cultural asociat etichetelor va defini înrolarea argumentelor noastre şi va determina poziţia noastră faţă de subiect. Poziţie foarte greu de schimbat ulterior, reetichetarea fiind greu accesibilă.
Să avem aşadar grijă la etichetele pe care le lipim în grabă elementelor realităţii. Acestea vor înlocui ulterior realitatea. O realitate în care va trebui să trăim şi să căutăm sensuri, în care unii vom încerca să nu abandonăm raţiunea şi să nu ne pierdem pe noi. Trebuie să avem grijă la acest reflex de etichetare, pentru că suntem atât de grăbiţi, încât, după ce s-a lipit eticheta, nimeni nu mai deschide borcanul. Într-o lume agitată până la vertij, nu identitatea defineşte eticheta, ci invers.
La cei mai mulţi, identificarea unui nou element se face spontan, prin acceptarea etichetei deja puse de altcineva, pentru că azi nu mai e timp pentru cercetat şi descoperit. Astfel, identitatea subiectului este definită de eticheta care i-a fost atribuită, intenţionat sau „involuntar”.
Etichetarea este un lucru justificat antropologic, la bază stă un instinct ancestral care ne ajută să ne adecvăm rapid reacţiile la mediu. Fără timpi morţi. Dar, pentru a ne putea apăra într-adevăr, trebuie să identificăm corect elementele (binele şi răul) din mediul înconjurător. Dar ce facem dacă mediul este şi periculos şi foarte complex? Graba cu care punem sau acceptăm eticheta ne mai ajută? Analiza frugală, cu argumente selectate, mai este un avantaj sau devine un handicap?
În plus, ce să vezi, nu publicul defineşte eticheta noilor actori, ci actorii aflaţi deja în scenă, fiecare cu rolul şi interesele lui. Publicului i se servesc apoi etichete şi raţionamente preambalate alături de popcornul şi băutura răcoritoare disponibile în „sala de spectacol”.
Eticheta este astfel ca un glonţ tras pe întuneric, cu urechile ciulite, înainte de a te dumiri în ce tragi. Iar, dacă nu mai ai timp să aprinzi lumina şi să cauţi prada, să vezi ce ai împuşcat, rămâi doar cu un glonţ tras şi o victimă abandonată, posibil nevinovată. Şi, ce faci în cazul ăsta? Treci mai departe.
De ce ne comportăm aşa? Când lucrurile se succed cu repeziciune, ne grăbim mai mult ca niciodată să înţelegem şi avem nevoie instantaneu, dacă e posibil, de o etichetă pe ceva nou apărut în peisaj, pentru a putea emite rapid un raţionament bazat pe elemente cunoscute. Să ne poziţionăm rapid, ni se cere.
Noi oamenii, prin asta ne validăm ca indivizi „raţionali”: cu păreri sau opinii. Doar nu o să ne admitem confuzia sau faptul că ne pripim, că suntem iraţionali şi emoţionali. Noi suntem informaţi, nu putem fi luaţi prin surprindere. Surprinderea este o carenţă, o slăbiciune. Proprie celor neinstruiţi. Pe când, noi suntem educaţi. Ştim!
În plus, mai facem asta şi pentru că pentru noi contează reţelele din care ne dorim să facem parte. Acţiunile noastre sunt mai mult ale personajului ce ne dorim să fie acceptat într-un anumit cerc, decât ale unui individ care s-a informat şi a raţionat pentru el însuşi, culegând rezultatele şi asumându-şi consecinţele propriului raţionament. Şi facem asta din varii interese personale. Şi adoptăm rapid etichetele puse de liderii de opinie ai acelor reţele din care facem sau ne dorim să facem parte. Ce este mai artificial de atât în materie de raţionament?!
Se pare că inteligenţa artificială îşi face loc în viaţa noastră şi a omenirii exact în momentul cel mai potrivit. Parcă i-a fost pregătit. În momentul abandonului spontan al raţiunii. În momentul când raţiunea noastră abdică cotidian. Iar „somnul raţiunii naşte monştri.”
Complexitatea şi polarizarea peisajului şi limitarea resurselor de analiză critică prin privarea individului de educaţia adecvată sunt regizorii acestei scene a confuziei şi perplexităţii, pe fond, dar a implicării raţionale şi conştiente, aparent.
Articularea unor argumente superficial susţinute, dar percutante, pentru că sunt încărcate cu frici şi anxietăţi, cultivate continuu în spaţiul public, iau locul dezbaterii reale. Coma indusă spiritului critic şi inhibarea libertăţii de expresie prin etichetări forţate este politica momentului. Demers primitiv, cred. Şi astfel nu ne rămâne decât să „judecăm”, filtrăm o realitate complexă cu instrumente primitive: frici.
Când trăieşti marginal în cel mai bun şi lăudat sistem politic şi economic din lume este greu să te apuci să le critici în termeni percutanţi, pentru a produce cu adevărat efect de schimbare, pentru că le doreşti şi, implicit, îţi doreşti binele. Nu îţi rămâne decât să o faci foarte discret şi, astfel, fără şanse de a produce rezultate.
Mă întreb dacă, într-un sistem care are ca fundament libertatea de expresie, inhibarea acesteia nu schimbă profund chiar sistemul însuşi. Deci, să aibă oare şi el nevoie de altă etichetă?
