Nu ne obosim să facem ce trebuie. Ce trebuie e greu. E anevoios. În răspărul confortului. Facem ce e uşor. Lucruri uşoare. Mişcări simple. Instinctive. Atât. Şi aşteptăm să ne fie bine. Ca şi cum lucrurile bune s-ar face uşor. Ca şi cum binele este simplu, la îndemână. Iată că până a fi o opţiune conştientă, calea incorectă este adoptată prin pornirea naturală către ce-i mai simplu, fără consecinţe de disconfort imediat, fără recul. Noi facem doar ce este uşor, comod, la îndemână. Dexteritate primitivă. Se complică cei mai evoluaţi. Calea grea - a binelui colectiv - este o opţiune naturală pe măsură ce evoluezi. Pentru că evoluţia a adus odată cu ea şi complexitatea. Noi (cei simpli şi deştepţi) nu ne complicăm, alegem drumul uşor. Şi pornim imediat.
Dar drumul binelui este drumul greu. Drumul bun este greu! Asta şi pentru că, pe măsură ce evoluăm, nivelul complexităţii căreia trebuie să-i facem faţă creşte. Hăţişul păstrării căii drepte este, astfel, din ce în ce mai des. Noi nu ne băgăm în el. Alegem mereu regresiv, să facem ce este mai simplu. Alegeri în sensul efortului minim depus, al pornirii instinctive.
Poate şi pentru că suntem singuri. Izolaţi. Autoizolaţi! Şi astfel suntem apoi justificaţi: ce poţi face de unul singur? Ce poţi apuca cu două mâini şi judeca doar cu un singur cap. Chestiuni simple, liniare, rudimentare. Conlucrarea, sinergia, nu funcţionează în acest regim. Deci, pe măsură sunt apoi şi rezultatele singurătăţii primitive.
Situaţiile în care suntem puşi sunt complexe, dar noi ne ambiţionăm să le abordăm simplu, simplificat, comod. Şi ne şi grăbim. Drumul trebuie să fie scurt. Indiferent de consecinţe. Ne grăbim. Graba asta, credem noi, scuză tot. Chiar şi ce este iremediabil. Dar este doar opţiunea noastră!
Chiar dacă din start opţiunea ar trebui să fie simplă, naturală - binele comun să primeze - ea, prin răsturnarea logicii sociale naturale, firesc încetăţenită în societăţile evoluate, devine individual complicat de asumat la noi. „De ce să fac eu asta pentru ceilalţi?” Deci, nu o fac pentru mine (nu văd legătura!), pentru că mă autoexclud din motive variate din mulţimea căreia-i sunt parte. Prin multiplicarea acestui proces la toţi indivizii grupului, grupul practic se evaporă. Unitatea acestuia dispare. Rămân doar indivizi cu aceeaşi cetăţenie în paşaport, dar înstrăinaţi şi izolaţi din punct de vedere al omogenităţii acţiunii sociale.
Ca urmare, societatea regresează. Aparent, formal, la suprafaţă este sincronă cu timpul ei, dar, de fapt, în fibra ei, se dizolvă şi curge înapoi, prelingându-se pe calea energiei minime ca un lichid oarecare. Este nevoie de mai multă solidaritate şi devotament pentru adoptarea modelelor colective pozitive şi pentru a ne păstra „consistenţa solidă” şi verticalitatea apoi. Drumul greu este cel ce face viaţa uşoară şi perspectiva pozitivă. Calea uşoară ne risipeşte frustraţi, definitiv în timp. Alegeţi, individual, drumul greu!
În timp ne va fi mai uşor.
