Trăim într-o eră care ne îndeamnă pe diferite căi: „tolerează excepţiile, diferenţele!” Integrează fără să schimbi, pentru a putea beneficia de aportul creativităţii intrinseci, speciale, izvorâte din necesitate, din capacitatea de supravieţuire. Și astfel ele fac parte din viaţă. Din cea largă, globală. A noastră, a tuturor.
În febra acestui curent ne concentrăm pe indivizi, pe grupuri mici, pe comunităţi minuscule. Biologice, istorice, geografice, unele chiar ideologice. Avem acest lux. Dar şi naţiunile sunt astfel de comunităţi. Naţiunile sunt doar arii mai largi de conservare a diferenţelor. Și atunci, dacă trebuie să protejăm diferenţele, cât este patriotismul hype politic şi cât este o necesitate organică a aceluiaşi sistem de gândire? Până unde şi pe unde trebuie să meargă promovarea naţională?
Sunt diferenţele între naţiuni doar superficiale, identitar-culturale şi artizanale? Sunt naţiunile nişte rezervaţii, pe cale de dispariţie, ale unor limbi, obiceiuri, tradiţii, obişnuinţe sau sunt şi expresia unor interese economice vii, date de resurse, contingenţă geografică, simpatii şi antipatii istorice şi convingeri/constrângeri politice? Este o naţiune un fel de corporaţie mai mare, are ea cultură proprie, bazată pe valori, prin care angajează şi îşi menţine fidelă forţa de muncă? Și dacă este aşa, patriotic marketing-ul ajută la ceva?
Apoi ne-am putea întreba, ce leagă interesul unei companii de interesul unei ţări? Și cât de profund? Ce e dispusă o ţară să sacrifice pentru interesul unei companii, dar o companie pentru o ţară? Ce predomină?
Cine poate răspunde? Sau cine ar trebui să răspundă?
