Caleidoscopul, jucăria magică a copilăriei, ocheanul cu cioburi de sticlă multicoloră, este probabil reprezentarea cea mai plastică şi fidelă a situaţiei actuale la nivel global. Este chiar realitatea actuală. Cea mai mică mişcare face ca imaginea redată să se schimbe rapid, prin schimbarea poziţiilor pieselor sau a unghiurilor prin care pătrunde lumina. Succesiuni de imagini, mereu altele. Astfel, în planul cel mai concret şi imediat, noi trebuie să ne „reconfigurăm traseul” continuu pentru a reidentifica binele şi răul în fiecare secvenţă nou apărută, cu o frecvenţă ameţitoare. Obositor, deci. Şi cedăm frâiele. Nimic nu rămâne la locul lui. Nimic nu mai are un loc al lui. Nici afară, nici în noi. Totul se schimbă. Nu ai puncte fixe. Repere fixe sunt doar planeta şi continentele ei. În rest, realitatea este aproape fluidă. Ştim că dacă faci cumva greşeala să te uiţi continuu în timp ce se mişcă, te ia ameţeala. Ar trebui să faci pauze (din când în când un pas în spate) pentru a observa stroboscopic doar secvenţe statice şi să reacţionezi apoi rapid în baza lor. Dar, îndeajuns de frecvent, pentru a nu lucra cu o realitate deja învechită şi a fi scos în decor. Obositor, nu?! Din nou.
Straniu şi absurd în acelaşi timp. Pentru că, de la o stabilitate optimistă şi prosperă, cu răspândire dinamică la nivel global, acum câţiva ani, omenirea a ajuns brusc în această junglă agresivă. Se pare că stabilitatea perioadei anterioare conţinea în ea sâmburele acestei instabilităţi. Bine ascuns undeva. Orbită atunci de binele endemic, lumea nu era conştientă de friabilitatea stării globale. Câtă lume era atunci conştientă de această instabilitate ascunsă? Câtă lume era conştientă de adevărata realitate de atunci? (Câtă lume era preocupată de realitate?) O realitate antebelică, pentru că a generat două războaie (unul chiar în Europa)! Era realitatea care a generat-o pe cea actuală. Este o întrebare pe care ne-o putem pune. Şi ar fi şi bine să o facem.
Pe cale de consecinţă ne mai putem pune o întrebare: câtă lume este conştientă acum de adevărata realitate?
Şi revin la caleidoscop. Diferit de întrebuinţarea familiară a caleidoscopului în copilărie, este un fapt care schimbă fundamental bucuria folosirii jucăriei: cine ţine caleidoscopul? De data asta nu noi rotim caleidoscopul, ci este rotit de o mână din exterior şi noi ne uităm în el până la ameţeală. Când vrei să pui mâna să opreşti mişcarea, ţi se dă peste ea. Astfel, ne uităm captivi într-un caleidoscop, continuu, până la vertij. Suntem prizonierii unui marasm, aparent plăcut, aparent dorit, dar, iată, cu consecinţe negative profunde. Dacă ne dăm seama de ceva, este tot degeaba. Nu avem voie să ne detaşăm şi avem mâinile legate. Da, aparent avem toată libertatea, dar cu mâinile legate. Dacă acceptăm situaţia asta, putem afirma că suntem liberi. În definitiv, ce mai este libertatea? Cine îşi mai doreşte, cu frigiderul plin, o libertate reală de gândire şi de expresie? Indiferent ce anume generează lipsa ei.
Iar dacă eşti nemulţumit de ceva şi nu poţi să redai tabloul „oficial” identic, după dictare, eşti imediat etichetat. Cel puţin. Şi sunt multe variante de etichete disponibile pe piaţă. Fac o paranteză: PIAŢĂ, reţineţi cuvântul acesta. Pentru că în piaţă trăim. Asta am ales, asta ne-a rămas. Toţi ne ducem acum existenţa în piaţă. Din această cauză cei cu bani sunt cei mai apreciaţi oameni de pe planetă, pentru că pot să CUMPERE. Cea mai mare valoare pe care o poate genera un om şi puterea lui supremă este PUTEREA DE CUMPĂRARE. Este o platitudine râvnită de mulţi. Generatoare de absurd, dacă nu de tragic, după cum vedem. Cel mai bogat om este cel mai apreciat pentru că este supremul cumpărător.
Cu toate acestea, şi în jocul caleidoscopului forţat, ceva rămâne totuşi neschimbat: lumina adevărată cade dintr-un singur loc. Chiar dacă există o mulţime de surse alternative. Aceasta este şansa noastră: să îndepărtăm sursele false şi să ne orientăm după singura sursă, unica. Cea adevărată şi profundă. Mai profundă decât toate narativele şi clişeele retoricii stupide actuale sau viitoare. Dacă nu facem pasul înapoi (pentru a-l putea face pe cel înainte), ne va lua … ameţeala. Mai devreme sau mai târziu. Pe toţi. Garantat.
Într-o lume cu o mulţime de surse alternative de lumină, cea adevărată vine dintr-un singur loc. Dacă recunoaştem asta, rămâne doar să punem totuşi mâna pe caleidoscop. Pentru a ne putea bucura din nou.
