De ce avem așteptări de reacții comunitare de la ceilalți, atunci când toți (aproape) ne comportăm individualist?! De ce să primești de la ceilalți ceea ce tu nu oferi?
În condițiile acestea, ce așteptări să avem de la STAT, organizația supremă, cu responsabilitate eminamente comunitară? STAT-ul este format din oameni. Oamenii momentului. Este deci format din indivizi fără răspundere comunitară asumată! Pentru că nu le-a fost insuflată. Societatea nu a apreciat suficient acest tip de modele. Nu le-a evidențiat. Nu s-a construit emulație pentru spiritul comunitar. În condițiile acestea, angajații de la STAT, pe care ni-i dorim (normali), ar trebui să fie niște excepții! Ei ar trebui să fie altfel decât majoritatea. De ce? Ce ar putea să-i determine să se diferențieze într-atât? Doar faptul că sunt plătiți din bani publici, de contribuabili? Doar pentru atât? Nu cred că este un motiv suficient de puternic să-i determine să fie împotriva curentului general, rezistenți în fața deprinderilor și modului de funcționare al societății în ansamblu. Niște „ciudați”.
Și atunci, cum să meargă bine STATUL, ca și alte comunități din care facem parte, dacă spiritul comunitar este secat? Cum să funcționeze comunitățile dacă nu ne implicăm să le oferim contribuția noastră? Onestitatea noastră (cea pe care o așteptăm de la ceilalți). Altruismul. Generozitatea nefiltrată, directă, naturală. Benefică. Și nu doar selectiv cât și când avem chef, ci să oferim când și cât au nevoie acestea pentru a performa. Nu mai puțin! Apoi putem să avem așteptări de reflexe comunitare întoarse de la ceilalți.
Spiritul comunitar este un pacient care are nevoie urgent de resuscitare. Fără întrerupere, până își revine. Altfel, va fi permanent în comă. Și noi nemulțumiți.
În aceste condiții ne putem întreba dacă educația noastră răspunde nevoilor noastre reale? Ne autoeducăm în acest spirit? Ne educăm noi copiii în spirit comunitar? Sau individualist? Emigrația oferă și ea un răspuns extrem.
Bunăstarea, ca și libertatea s-au obținut, se obțin și se mențin printr-o luptă cotidiană. Continuă. Perseverentă. Prin implicare. În care îți sacrifici cel puțin timpul.
Trebuie deci să fim atenți, pentru că primim ce oferim. Realitatea ne oferă exact rezultatul implicării noastre. Primim ce livrează masa noastră critică și consensul. Cel tacit, nu cel declarat.
Modul nostru individualist de a ne comporta, de a ne autoeduca și de a ne educa copiii nu este benefic pe termen lung.
Individualismul nu este sustenabil. Pentru că, vorba reclamei: „oricât am fi de buni fiecare, tot suntem mai buni împreună!”
