V-aţi gândit vreodată cât de adânc ar trebui să se schimbe mentalitatea noastră, a fiecăruia, pentru a fi coerenţi 100% cu aşteptările noastre profunde? Doar ale noastre, nu ale altora (!). O mentalitate care să lucreze - nu doar să vorbim despre ea - zilnic. Fără să exagerăm, toţi avem, în acest sens, o listă de „to do”.
Contextul economic global, influenţat profund de această pandemie, ne dă de gândit tuturor şi fiecăruia în parte. Situaţia este de aşa natură, că responsabilitatea s-a împărţit fiecăruia, nu doar „funcţiilor de conducere”. Toţi avem ceva de făcut, şi fără să aşteptăm indicaţii. Avem lucruri de făcut pentru parcurgerea în siguranţă - individuală, corporativă, la nivel de societate sau naţiune - a acestei perioade. O perioadă cu o durată şi consecinţe necunoscute pe termen lung.
Pare totuşi că business-urile ar trebui să se schimbe şi ele, dar şi noi ca indivizi ar trebui să facem ceva pentru asta, înaintea companiilor(!). Companiile sunt doar o consecinţă, o proiecţie amplificată a mentalului, „mindsetului” indivizilor care le deţin, dar şi al celor ce fac parte din ele sau conduc aceste companii. Toţi avem un rol.
Conexiunile sunt simple: dacă nu ai încredere într-un om, nu ai putea avea încredere în compania pe care o reprezintă. Dacă ai încredere în om, ai încredere şi în companie. De aici vine şi responsabilitatea omului să gireze în faţa celorlalţi ceva serios, sustenabil, benefic. El – omul – este garanţia. Este o relaţie de la om la om ce scalează mutual încrederea la un nivel superior. Este un 1 la 1 cu garanţii extinse. O interacţiune holistică in nuce. Sper ca asta să nu se schimbe, cu toată digitalizarea şi robotizarea. Sistemul să aibă totuşi un reprezentant uman. Răspunderea să fie a oamenilor. Aşa îşi păstrează omul funcţia lui cea mai importantă şi profundă. El este garanţia umanităţii mediului în care trăieşte. Asta cu condiţia ca omul să nu-şi fi pierdut umanitatea.
Criza aceasta ne arată că omenirea pare că şi-a pierdut din umanitate şi că suferă în lipsa ei. Acesta pare a fi motivul profund pentru care suntem în criză. Dacă după criză ne grăbim să ne recuperăm intacte modelele de business de dinainte, şi nu, mai întâi, umanitatea, a carei lipsă ne-a adus aici, înseamnă că nu am învăţat lecţia cea mai importantă pe care ne-o predă criza. Mă întreb cât de solidari şi omogeni ar trebui să fim, sau când omogenitatea şi solidaritatea ar trebui să primeze şi să coaguleze diversităţile într-o acţiune comună, sinergică, pentru a putea fi mai funcţionali, eficienţi şi rezilienţi ca echipe - companii sau naţiuni?
Mă uit la apetitul pentru coagulare comunitară al „comunităţii” din industria din România. Un domeniu în care performanţele sunt ridicate, cel puţin în PIB (ar putea fi mai mari, poate), arătând totuşi competenţele şi implicarea profesională a oamenilor. Omogenitatea şi rezilienţa acestei comunităţi este responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Indiferent unde lucrăm şi în ce funcţie, suntem responsabili de asta. În contul asumării acestei responsabilităţi primim şi rezultatele. NON-STOP!
