Ce ne face pe noi românii să vedem doar bunele la celelalte naţiuni şi numai relele la noi? Ce ne împinge să fim atât de agresiv selectivi în sens pozitiv cu ceilalţi şi în sens negativ cu noi? Ce ne face să fim atât de ocupaţi cu asta? A devenit un tic sufocant. Iar din acest filtru subiectiv ies perpetuu bine ceilalţi şi întotdeauna rău noi.
Analiza asta şuie ne înstrăinează continuu de noi. Şi asta ne îngheaţă acţiunea pozitivă, autorecuperatoare, alunecând, în timp, pe o pantă autodistructivă. Pentru că atunci când este ceva rău, vrei în mod natural să înlături, aşadar îţi sufleci mânecile şi treci la treabă. Dar când este prea mult rău, nu mai faci nimic. Te resemnezi, abandonezi, pleci. Te îndepărtezi. Te înstrăinezi.
Pentru că este greu să trăieşti, să speri şi să mai faci ceva aici cu toate relele descoperite la tine şi ai tăi, pe când, în rest, din evaluarea ta(!), este atâta bine. Greşit. Chiar dacă ne-am dori să existe tot binele pe care putem să ni-l imaginăm, el tot nu ar putea exista într-un singur loc. Ar fi distribuit, pentru că există de când lumea şi pământul o lege a compensaţiei sau a echilibrului care distribuie bunele şi relele, într-un mod dacă nu echitabil, cel puţin continuu şi judicios. Pe noi însă nu ne încurcă „amănuntele” acestea. Ne dorim să iasă bine şi în tuşe groase tabloul nostru general: noi - profund răi, ei - 100% buni. Cu acest exces de zel benevol dezechilibrăm scena şi îi facem pe alţii să pară perfecţi, de nici ei nu se recunosc, iar noi ne apărem nouă înşine intratabil răi. Evaluările noastre ne oferă portretul ideal al altora şi ca autoportret o caricatură schimonosită.
Acest dezacord disproporţionat are multe posibile explicaţii, dar vine probabil şi din supralicitarea inconsistenţei interne autopercepute a fiecăruia (dar te poţi autoeduca) şi din senzaţia (corectă, dar nu definitivă) de carenţă funciară de uniune şi de incapacitate de sprijin reciproc în lupta împotriva lucrurilor ce ar trebui îndreptate la noi înşine. Apoi, ca scuză, relele sunt puse pe seama diferenţelor. A noastră faţă de ei. Şi, pasul următor, a diferenţei celorlalţi români dintre noi faţă de noi înşine.
Am putea-o numi sindromul de neasemănare. Credem astfel eronat că din cauza faptului că ceilalţi dintre noi (răii) sunt diferiţi de noi (bunii) nu ies proiectele comune. Apoi tot insistând doar pe diferenţe, aceste proiecte nu mai au pe ce să se sprijine. În mod normal ele se sprijină pe punctele comune, pe ce pune fiecare la bătaie, în comun - şi nu retrage conjunctural - rămânând acolo în permanenţă ca o fundaţie pentru orice proiect comun salvator. Dar la noi nu riscă nimeni să facă această investiţie.
Ar părea caraghios (fraier). Ar face risipă. Nu merită. Cine să merite? Ceilalţi, cei diferiţi (răii)? Dar, cu toate acestea, sunt naţiuni mult mai eterogene (vezi Statele Unite ale Americii) care manifestă mai multă unitate productivă decât naţiunea unui stat unitar cum suntem noi. Ne „despart” doar nişte dialecte, care ne fac viaţa mai frumoasă, şi totuşi nu coagulăm productiv. Totul se rezumă la o chestiune de convingere (autoconvingere) şi autoeducaţie. De setare mentală. Putem fi şi extraordinar de pozitivi.
Nu suntem un material genetic eronat, doar (auto)educat greşit. Trebuie să ne autoevaluăm corect, să ne autoeducăm şi să ne suportăm şi sprijinim reciproc pe acest drum. Suntem recuperabili şi upgradabili. Adevărat, este mai greu atunci când suntem atât de subiectivi în defavoarea noastră. Avem nevoie de o şansă pe care să ne-o acordăm. Să nu fim zgârciţi. Merităm. Măcar la fel de mult ca alţii.
