Mi-a atras de curând atenția un rând dintr-o revistă care lega performanța tânărului nostru campion mondial la înot, David Popovici, de două calități, mai rare pentru un tânăr: răbdare și dedicare. Se pare că, fără răbdare și dedicare, performanța lui nu ar fi apărut. Deci răbdarea și dedicarea sunt cele două ingrediente esențiale care i-au ajutat performanța remarcabilă.
M-am întrebat, în viața normală ajută la ceva cele două? Un om obișnuit, fără un talent excepțional ca al lui David, are ce face cu răbdarea și dedicarea? Pare că nu. Cel puțin, nu la noi, la români. Sunt mulți oameni care au plecat din țară, pentru că țara le părea neperformantă. Cel puțin nu la nivelul așteptărilor lor. Aspirațiile lor erau peste oferta de moment a țării. Și au plecat. Au plecat și pleacă în valuri din țară pentru că le lipsește ceva. Nu au ceva. Ce anume?
Poate nu au ce merită?! Dar poate nu au răbdare și dedicare. Poate că, dacă ar fi avut cele două ingrediente, rămâneau. Și, chiar dacă nu făceau și ei performanță, cel puțin își găseau echilibrul unui trai decent, aici, împreună cu ceilalți ai lor. Prin dedicare și răbdare.
Dar, dacă avem aceste două calități, pentru cine oare le păstrăm? Pare că s-a restrâns foarte mult cercul în care le investim. Din el am exclus elemente înainte importante. Am exclus foarte multă lume. Plecând, i-am exclus pe toți.
Dacă suntem nemulțumiți de lumea din jur, cel mai sigur suntem nemulțumiți de alegerile noastre. Nemulțumirea și frustrarea, de cele mai multe ori, au legatură cu noi și cu felul în care ne vedem pe noi înșine. Avem o problemă de identitate. Fără să recunoaștem, însă asta. De fiecare dată când suntem nemulțumiți, problema este că noi nu găsim motive să apreciem ceea ce avem, dar spunem că mediul în care trăim este problema. Îndepărtarea nu numai că nu-ți rezolvă problemele, ci mai degrabă le adâncește.
Este și motivul pentru care avem apoi nevoie de terapie. Ne concentrăm să lucrăm cu percepțiile noastre. Vrem să ne împăcăm cu noi înșine, dar, de fapt, trebuie să ne împăcăm cu ceilalți. Cu cei din jur. Trebuie să ne apropiem de ei. Lor trebuie să le oferim dedicare și răbdare. Cu românii avem noi ceva. Noi fiind români! (Cei care vrem să recunoaștem!?)
Nu ne facem timp pentru ei și ajungem să nu avem timp nici pentru noi. Pentru că, de fapt, avem nevoie de un timp comun. Un timp al comuniunii. Al comunității. El ne lipsește. Asta este ceea ce ne-ar aduce împlinirea.
Lipsa comuniunii ne alienează. Face loc suspiciunii, cinismului, fobiilor, angoaselor, singurătății. Dacă nu suntem atenți, vom rejecta din grabă și din lipsă de dedicare și lucruri care ne fac bine. Da, se pare că este nevoie de răbdare și dedicare și în viața noastră obișnuită. Ele normalizează, echilibrează, împlinesc. Dacă ești nemulțumit cu viața și cu cariera ta, ai întotdeauna opțiunile: „fight-or-flight”. Contrar așteptărilor însă, cu cât te depărtezi, nefericirea nu scade, ci doar își schimbă forma.
Dacă nu rezolvăm frustrările exact în locul în care ne-am născut, nu vom face altceva decât să ne rănim și mai mult pe noi și pe cei pe care îi influențăm cu plecarea noastră.
Doar după ce o să ne împăcăm cu identitatea noastră, vom ajunge la fericirea profundă pe care ne-o dorim. Și putem să începem cu răbdare și dedicare.
