Mulţi aşteptăm să revenim la normal. „Normalul” aşteptat este ceea ce anterior pandemiei, în dinamica transformărilor de atunci, a avut o durată mai mare de expunere şi am avut timp să cunoaştem şi să asimilăm. Era un mediu la care noi am reuşit treptat să ne adaptăm. Adică reuşeam să luăm decizii cu „consecinţe” cât de cât pozitive pentru noi. Dar acel „normal” nu era o realitate încremenită, statică, uşor de descris. Ci era una dinamică plină de vectori „destabilizatori”, unii mai discreţi, alţii mai puternici. Era şi acela un mediu care ne propunea adaptare continuă. Şi acţionam pentru asta. De ce acum am aştepta?
Normalul, cum ni-l imaginăm acum, când îl aşteptăm, este doar un instantaneu retrospectiv, fotografic, îngheţat mental, idilic în care noi ne găsisem (oarecum) echilibrul. Normalul era şi starea care, parţial, nu ne convenea înainte. Iar el, normalul de „după” (când o fi acest după), va fi cu certitudine diferit.
Aşadar, mă întreb, să aşteptăm oare să revenim la normal? Sigur, o putem face. Cu consecinţe. Mulţi dintre noi sunt în această aşteptare. Îndreptăţită, de ce nu!? Sentimentele bat raţiunea. Clar. S-a demonstrat.
Dar, dacă aşteptăm, cum vom depista „normalul” când el va apărea în forma lui postpandemică? Pentru că va fi evident diferit de cel anterior. Vom fi capabili să-l recunoaştem? În plus, trebuie să ţinem cont că pentru unii poate să fie bine şi acum. Ei nu doresc întoarcerea la normalul nostru anterior. La ceea ce a fost bine pentru noi înainte. Şi, dacă nu vor face efort să schimbe realul de moment, vor avea energie să se mişte rapid şi să profite cât mai bine de starea actuală şi să se adapteze la cea viitoare.
Individual, oamenii sunt puternici. Sau nu! Indiferent cum sunt ei individual, suma acţiunilor lor în masă, comunitar, este cea care le influenţează cu adevărat viaţa. Oamenii sunt negreşit o forţă transformatoare ce odată pornită este greu de oprit. Consecinţele faptelor lor de asemenea sunt greu de oprit. Acţiunile şi inacţiunile lor împreună produc consecinţe care apoi trebuie suportate. De noi toţi. Pentru că fără acţiunile şi inacţiunile noastre consecinţele nu ar fi apărut.
Suntem în mijlocul unor evenimente cu care omenirea nu s-a mai întâlnit. Le depistăm cu greu cauzele ascunse sau mobilul. Le suportăm însă consecinţele. Deocamdată cele de moment. Consecinţele viitoare sunt greu de prevăzut. Se dezvăluie treptat, pentru unii mai rapid, pentru alţii mai lent. Dar pentru toţi, negreşit, vor apărea la un moment dat. Ne pregătim să le facem faţă? Ce decizii luăm, ce acţiuni întreprindem să putem stimula consecinţe pozitive pentru noi? Acum şi pe mai departe.
Cât putem să ne bazăm pe ceilalţi în aceste condiţii? Ce aşteptări să avem, în mod realist de la ei? Mă întreb ce aşteptări or fi avut dinozaurii în timpul glaciaţiunii? Ei ce or fi aşteptat?
Se pare că lipsa de acţiune ne transformă în decor pentru cei care se mişcă. Este adevărat, un decor viu, plin de emoţii şi de aşteptări, dar un decor. Fără să acţionăm continuu, suntem parte a decorului în care se desfăşoară acţiunea.
Iar decorul se schimbă în noua piesă.
